Sete de lectura

In cazul meu nimic nu stimuleaza setea de lectura ca nevoia de informare profesionala si dorinta de pozitionare in piata. Tu, cel care citesti ce am scris, stii despre ce vorbesc.

In aceasta ordine de idei zilele trecute am cautat pe Internet sa vad cine si ce mai scrie de RU in Romania. Ei bine am gasit noutati. Am gasit chiar un articol din Ziarul Financiar dedicat acestui subiect.

Dupa ce am parcurs acesl material, am fost lovit de abordarile cand romantice, cand erudite ale autorului si sursele citate. Mi-a placut ideea ca blog-ul se citeste la cafelutza dimineatza si ca el trebuie sa contina picanterii.

Alte situatii inedite: RI lucreaza la compania A. Declara ca si-a facut blog targetat pe executive search (adica blog orientat pe cautare de directori executivi, nu?) cu acordul companiei A, insa blog-ul sau nu reprezinta compania A. Mi se pare complicat, insa sunt sigur ca inovatia in zona de import cunoaste noi progrese zilele astea. Incep sa ma simt batran cand incep sa nu mai inteleg ce se intampla.

Dupa lectura agreabila a blog-ului la o cafeluta turceasca in aeroportul din Istambul, imi proun sa sap sa vad ce se scrie pe blog-urile citate. Sunt bucuros ca in sfarsit specialistii din RU si-a dat virtual mainile si ne vor scrie din experinta lor.

Cand colo, ce sa vezi? Studii de caz? NU. Analize ale pietei romanesti de RU? NU. Ceva despre Romania? NU.

Blog-urile de RU din Romania sunt ceva de genul: “am citit undeva – in engleza – ca …”. Adeseori sunt date citate in engleza, fara traducere.

Mai baieti draga, scrieti numai in English. Occidentul nu este constient de nivelul local bun al englezei si de faptul ca stim sa navigam pe Internet. Blog-urile astea, desi nu spun nimic despre RU in RO, arata lumii ca nu suntem atat de prosti pe cat ne cred unii.

Despre blog-urile declarate de RU pe care se discuta picanterii nu vorbesc. Am ajuns in Bucuresti si inca se mai gaseste Ziarul Libertatea.

Mai sunt pozele alea de la pagina 5? Ma loveam de ele in fiecare zi cand mergeam cu metroul si 90% din calatori “citeau” ziarul.

Sunt o companie mare, am standarde si proceduri de lucru

Prima mea inregimentare intr-o institutie standardizata, care se hraneste cu proceduri de lucru, a fost la 19 ani, cand am lucrat pentru putina vreme la McDonalds in Piata Romana. M-am imbracat dupa standard si am spalat podeaua si am pregatit hamburgeri dupa procedura de lucru recomandata.

Mai tarziu, ca intreprinzator privat (privind in urma, antreprenor mi se pare acum ca suna prea pompos) am incercat sa creez standarde de calitate si proceduri de lucru care sa fie incluse in contractele semnate intre mine si beneficiar. Eu stiam astfel ce am de facut, iar clientii stiau ce platesc.

Ulterior m-am inregimentat intr-o alta institutie, care are proceduri de lucru si despre modul de utilizare al hartiei igienice. Una din atributiile mele este sa revizuiesc periodic standardele care ma privesc direct.

Din cauza celor scrise mai sus privesc institutionalizarea intr-un mod pragmatic, ca pe un rau necesar.

De ce folosim standarde?

- Vrem sa avem servicii / imagine / calitate unitara pe piata, indiferent de zona geografica in care ne aflam. Francizele sunt un exemplu elocvent. Big Mac si Coca Cola originare din SUA, le gasim acum oriunde exista oameni, relativ in aceiasi parametrii calitativi.

- Vrem ca angajatii sa aiba un comportament previzibil, sa stim ce produs iese pe banda rulanta. Taylor a adus teoria, Ford a implementat-o, comunistii au facut-o religie.

Pentru fanii Occidentului: standardele si procedurile de lucru au fost implementate in partea asta de lumea cu mult inaintea baietilor care acum ne dau lectii.

- Vrem sa castigam timp. Odata roata inventata, ea este produsa in serie. Nu mai facem zeci de intalniri care sa duca invariabil la aceleasi concluzii.

- Vrem sa promovam cele mai bune practici, din punctual de vedere al eficientei, al securitatii angajatilor, etc

- Vrem sa avem acelasi tipar de angajati. Aici training-ul este sau poate fi folosit ca standard in resurse umane. Dobandirea unui anumit nivel de competente profesionale (teoretice si / sau practice) aduce angajatul la alt standard de valoare (regasit eventual in salariul de baza).

E normal sa nu ne placa standardele. Standardul si procedura de lucru aproprie omul de masina. Standardele nu trebuie intelese, ele trebuiesc indeplinite.

In compania in care lucrez toti ii injuram pe baietii care au creat standardele, insa le urmam pentru ca de aia suntem platiti. Nici unul dintre noi nu poate insa nega avantajele acestui sistem care se dovedeste eficient.

Cultura organizationala a unei companii tine in primul rand de obiectul sau de activitate.

Exista zone in care disponibilitatea la risc este mica. Eu unul nu mi-as face un vaccin care provine de la o companie careia ii place riscul.

Alte companii investesc foarte mult in linia de ansamblare – Dacia de exemplu – dupa care asteapta profit prin multiplicarea aceluiasi produs – Logan. Prima parte inseamna creativitate si asumarea riscului, a doua este instititutionalizarea organizatiei.

Exista zone care supravietuiesc exclusiv prin specularea unor oportunitati – fondurile de investitii de exemplu. Acolo predomina asumarea riscului.

Toate tipurile de organizatii descrise mai sus au standarde, insa diferite.

Sindromul spermatozoidului

O stire ne spune in rezumat ca o tanara, manager de audit la Ernst&Young, moare la 31 de ani. Cu o zi inainte trece pe la Centrul Medical Unirea, care o trimite acasa. Examenul medical profesional administrat nu prevestea nimic rau. Ulterior, cauza probabila a mortii este epuizarea din cauza muncii excesive.

Sursa stirii citate pana aici e Ziarul Financiar

Mda. S-a ajuns si aici. Desi multi dintre romanii din tara muncesc inca pe Yahoo! Messenger, plangandu-se cat de putini bani fac ei, altii fac bani mult mai multi ca primii si cam atat.

De ce? Din cauza sindromului spermatozoidului. Ce zice teoria asta? (e inventata de mine)

• Exista compania X care da suma Y numai la Z persoane;
• X este o companie cu imagine buna, in general straina;
• Y este in Euro si e o cifra foarte mare pentru Romania;
• Z tinde la 0;
• Daca tu esti inclus in Z, se cheama ca esti spermatozoidul norocos care a castigat cursa.

Foarte frumos. Dupa ce te stregi cu un prosop pufos de sampania si frisca primite cu ocazia succesului, incepi sa analizezi si sa intelegi ce ai castigat. De obicei imaginea completa apare dupa primele 4 luni, dupa ce te-ai obisnuit cu aprecierile (uneori sincere) ale prietenilor. Procesul este intarziat de spalarea creierului care ti se ofera la servici – Esti cel mai bun si din cauza asta lucrezi pentru cei mai buni.

Totusi ceva in capul tau incepe sa declanseze intrebari. De ce nu mai am viata personala? De ce nu am timp sa imi cheltui banii? De ce eu doar muncesc si seful meu din UE sau US are si viata de familie?

Realizezi ca, semeni unui spermatozoid, ai rolul sa fecundezi un ovul. In cazul de fata ovulul este o companie. Care nu e a ta. Care de obicei e multinationala. Care de obicei plateste prea putine taxe raportate la profit in Romania.

Incepi sa te vezi in tabloul mult mai larg al situatiei date. Romania ti-a dat in medie 16 ani de scoala gratuita. Compania X ti-a dat 2 luni de training (daca ai primit si asta). Pentru asta 2 luni te pune sa semnezi ca intre 26 de ani si pana cand rezisti (in general pana la 35-40 ani) vei munci non-stop, pentru niste bani buni aici, insa in cel mai bun caz 50% din cat ai lua in aceeasi companie, insa in biroul din Paris, sau 40% in biroul din Londra, sau 30% in biroul din Oslo.

Spermatozoidul nu are creier. E adevarat. Unii baietii si fete care ajung in firmele astea vor sa promoveze rapid. Vor ca la sfarsitul zilei (adica noaptea) sa impresioneze. Asa ca muncesc pe branci, mai mult decat ar trebui. Si astfel promoveaza.

Cand incep sa aiba oameni in subordine, fac si treaba pe care in mod normal o pot delega. Asa pot arata la sefi ca fara ei compania ar da faliment. Si promoveaza in continuare. Insa uneori procesul asta se termina brusc.

Uneori se poate muri.

Desi inteleg si respect durerea celor apropriati decedatei, incerc sa vad partea buna. Unii manageri straini pot vedea acum ca romanii muncesc. Mai mult ca ei. Pot vedea ca onoarea de a face bine ceea ce ai de facut exista. Pentru unii dintre noi este o religie.

Alti manageri, de data asta autohtoni, pot vedea ca a lucra in echipa e un lucru sanatos in viata de zi cu zi, nu numai in atelierele de team building. Unii poate vor aplica asta mai des si la birou.

Dumnezeu sa o ierte pe Raluca Stroescu.

Noi sa ne indreptam spinarile si sa mergem sa cerem diminuarea numarului de ore peste program.

Unii au murit pentru asta!